ANXIETATE

Și tu vrei să scapi de anxietate, de asta ești aici, nu-i așa? Ei bine, gata, am rezolvat, nu se poate!  O să îmi spui că o viață în care anxietatea ține volanul nu e de trăit… Așa e. Și știu din experiență. Am fost acolo. Dar și eu îți repet că anxietatea nu poate fi eliminată. Și dacă te gândești bine, nici n-am vrea. Anxietatea e bună. E un semn că amigdala și sistemul nervos simpatic funcționează. Până la urmă, nu există emoții bune sau rele în sine. Emoțiile sunt mecanisme de feedback. Și anxietatea nu face excepție. Dacă devine cronică, dominatoare, când ne scapă de sub control, atunci avem o problemă. MARE! Dar rezolvabilă. Anxietatea e un mecanism evolutiv menit să te protejeze. Omul primitiv era mâncat de tot felul de prădători. În fața unui pericol iminent, evoluția comandă trei mari tipuri de răspuns: fugi, ataci sau îngheți. (De fapt sunt mai multe, dar nu mai moare nimeni dacă simplificăm puțin și înțelegem mai bine). Anxietatea poate aluneca pe oricare dintre cele trei căi. Și vine la pachet cu senzații dintre cele mai neplăcute: de la de vomă sau amețeală, la crispare, tensiune în gât, piept sau abdomen, respirație accelerată, amorțeală în extremități, transpirație excesivă sau neliniște. Dar îți poate salva viața! E un răspuns automat la un pericol iminent. Orice pericol, real sau perceput. La noi, modernii, trăitori într-o lume relativ lipsită de pericole fizice care îi ucideau pe strămoșii noștri, anxietatea amigdaliană a evoluat, s-a adaptat, a contaminat lobii prefrontrali, s-a complicat.  Una dintre întrebările care mi-au fost puse de la interviul de acces în Colegiul Psihologilor a fost clasica analiză a diferențelor din depresie și anxietate. Am răspuns croșetând cuminte pe faptul că depresia se blochează pe o pierdere din trecut, în timp ce anxietatea anticipează o frică din viitor.  Măcar de-ar fi așa simplu. De fapt, viitorul e neutru. Ca un cearceaf alb, cum atârnam în copilărie în serile când proiectam diafilme. La fel și cu anxietatea: proiectăm lucruri bune sau rele pe cearceaful viitorului pe baza fricilor, traumelor, asocierilor cu evenimente nerezolvate din trecut, cu care ne-am procopsit la un moment dat, și pe care le re-proiectăm, iar și iar, spre ce s-ar putea întâmpla în viitor.   De exemplu, anxietatea socială, frica de legături cu oamenii, nu apare din neant, ci din răni din trecut, păstrate în mintea subconștientă pe care le proiectăm într-o varianta posibilă de viitor. Practic nu suferim din cauza unui eveniment anticipat, ci din cauza unei răni din trecut, pe care o proiectăm în viitor. Creierul super-amprentează emoțional un eveniment perceput ca periculos, și îl scufundă în subconștient, ca pe un indiciu, ca pe un semn de circulație antic. Anii trec, uiți că e acolo, uiți și ce înseamnă, dar când se întâmplă ceva, când apare un trigger, calci pe zăcământul acela ca pe o mină de teren care te explodează. Deci, de fapt, anxietatea e un animal cu trei capete care: 1. apare pe fondul unei nevoi nesatisfăcută de siguranță, 2. odată cu  amenințarea unui pericol real sau imaginat/ sau unui trigger asociat unei răni-rădăcină din trecut, 3. fiind însoțită și umflată de gânduri automate/ruminații (ca o formă de hipervigilență ca acel lucru să nu se repete) De cele mai multe ori, anxietatea modernilor nu mai apare în urma unui pericol real (nu ne mai pândește tigrul-colț-sabie din tufiș) ci din cauza unor asocieri întipărite în mintea subconștientă, cu un eveniment perceput ca periculos, potențată apoi la nivelul lobilor prefrontali de ruminări, gânduri iraționale repetitive și nevoi nesatisfăcute. Există deci două niveluri ale anxietății, sau două tobogane cerebrale ale anxietății: 1) via amigdală (reflex, fulgerător, automat, ca răspuns la un pericol real, sau o asociere cu un pericol trecut) și 2) via lobii frontali (pe fondul unei nevoi de siguranță nesatisfăcută și susținută de ruminații și gânduri pe pilot automat despre un eveniment anticipat care provoacă frică). Bucla cognitivă a anxietății prefrontale se dezumflă luând la întrebări și dezamorsând logic distorsiunile cognitive (ruminație, catastrofare, gândire de tip totul sau nimic, etc) care o alimentează. După anxietatea amigdaliană, manifestată somatic la nivelul corpului, trebuie săpat mai adânc, la nivelul convingerilor-rădăcină, după asocieri nefericite. Vestea bună e că atât anxietatea de gând (automată) cât și cea amigdaliană (pe auto-pilot) sunt chestiuni rezolvabile vindecându-ne rănile-rădăcină, aducând în lumina conștiinței asocierile nefericite, neînțelese, neintegrate. Important de reținut e că avem, slavă Domnului, grație câtorva decenii bune de cuceriri științifice ale psihologiei, exerciții, instrumente și tehnici de reprogramare a minții conștiente și subconștiente care te pot duce de la anxietate la înflorire.